Corporațiile ne omoară pe interior. Cum ripostăm?

6 apr. 2025

⚠️ Atentie!

Suntem constienti de pozitia privilegiata din care e scris articolul, insa asta nu invalideaza criticile aduse. L-am putea numi capitalism with a human face. Sigur, comparat cu alte domenii e tolerabil la suprafata, dar defectele care stau la baza sistemului raman neschimbate si te vor lovi la un moment dat, oricat de sus ai fi pe scara ierarhica.
Putem in acelasi timp sa fim privilegiati si sa incercam activ sa aducem schimbari. Doar pentru ca un job iti pune un acoperis deasupra capului si mancare pe masa nu inseamna ca ar trebui si sa te goleasca de viata.

te simti blocat la task-ul de la job si iti dai seama brusc ca stagnezi de ceva ani. puteai sa juri ca e marti dar e deja joi, nu ca ar conta pentru ca oricum toate zilele arata la fel. traiesti doar in weekend-uri pentru ca in timpul saptamanii esti prea extenuat de la munca. un ciclu din care nu poti scapa, ca intr-un episod din Severance, unde brusc zilele incep si se termina cu tine in liftul companiei, fara urma de viata personala.

prietenii tai sunt prea amortiti sa-ti mai dea mesaj sa iesiti in weekend. te-ai saturat sa intretii performativ discutii cu colegi si sa razi fals stiind ca de fapt n-ai nimic in comun cu ei. te intrebi unde ai gresit, cum ai ajuns aici.

Începe uneori în liceu. Poate ai vrut să dai la arte, dar ți-au spus părinții că vei muri de foame. Ai auzit că în ședința de final de an diriginta a lăudat viitorii doctori, programatori, avocați. Te-ai simțit kinda smol pe o bandă rulantă mecanizată cu o singură direcție de mers.

Uite că ai ajuns la un liceu de elită. La unele materii desenai pe spatele caietului, la altele scriai pe caiet cu zece culori diferite. Poate că încă nu te gândeai la viitor. La cum o să îți fie dor să freci menta în pauze. Nu aveai de unde să știi că îți schițai lanțurile pe încheieturi. Niște lanțuri subțiri dar eficiente, din fibră de carbon, tehnologie înaltă, modernă.

Dai bacul. Te duci la contestații. Vorbești cu colegii. Simți vag că ceva se schimbă. Cu unii nu vei mai vorbi niciodată. Vine întrebarea. O știi. Te presează. Te sufocă. Ai înercat să o dai la o parte de prea multe ori.
La ce facultate mergi? : )
Îți amintești prea bine de discuțiile interminabile cu părinții.
E pentru viitorul tău, trebuie să ai banii tăi, să faci ceva respectabil, să ne faci mândrii. Am fost unde ai fost tu. Știm. Ce. Trebuie. Să. Știi.
Îți lași visurile la o parte. Arte? Film? Litere? Conservator? Geologie? Păi tu faci ceva din astea?

Cedezi. Te duci la info / drept / ASE / medicină / inginerie. Că așa e bine. Așa trebuie. Așa ți s-a spus. Asta ești. Asta vei fi.
Accepți.

Cantă-mi povestea
Să n-o mai uit nicicând, nicicum
Adu-mi vestea
Din gura ta va suna bine oricum
Strânge-mi lucrul
Şi-arată-mi drumul cel mai scurt
Du-mă aiurea
Şi spune-mi că nu-ţi cer prea mult

- Coma - Cântă-mi povestea

Ești la facultate. Oameni noi. Clădiri noi. Te miri că nu ai sală de clasă și trebuie să te plimbi dintr-o sală în alta. Profesorii par mai în treaba lor, cu un zid impenetrabil ca scut. Nu mai auzi pe profa care se plânge de soțul ei. Nu îți amintești numele lor, pe care l-au zis la primul seminar. E diferită și faza cu absențele.

Toate astea te prind primele săptămâni. Dar ușor ușor, te obișnuiești. Și începe să ți se rupă filmul. Nu te pasionează neapărat materiile. Stai pe telefon la toate orele, pe sub bancă la început. Realizezi că nu le pasă la profi dacă ești pe fază. Dai scroll pe insta. Vorbești în dms. Asculți muzică. Desenezi pe caiet.
Pe prima pagină.
A doua.
A treia.
A patra.
A cincea.
A șasea.
A șaptea.

Ai terminat sesiunea. Ieși pe centru cu prieteni care s-au dus unde chiar și-au dorit. Îi invidiezi. Libertate absolută. Te invidiază. Vei face bani, nu ca noi.

Ajungi la târgul de internshipuri pentru practica de vară. Afli că trei sferturi sunt neplătite. A scăzut piața, mulțumește-te dacă prinzi oportunitatea sacră de a munci pe nimic. Vezi studenți care plâng la baie că nu au găsit nimic. După al 15-lea interviu, prinzi ceva. Intri în corporație oficial. Termini și facultatea și rămâi în noua familie.

Intri în clădirea de sticlă ca monolitul din 2001: A Space Odyssey. O experiență religioasă, regăsirea sacrului în profan. Fiecare pas din corporație, fiecare cafeluță, fiecare țigară, poveste despre muncă, copii, căni, curieri, schi, cabane, băuturi, taxe. Ritualuri mici, de confort. Small talk. small life. Ce faci? Cum ești? Cum a fost în vacanță? Chiar asta ai vrut? Asta va fi viața ta până la 60 de ani? Cum te vede copilul care ai fost?

traim in quarter-uri, sprint-uri, release-uri nu in zile, saptamani, ani. ne ocupam timpul cu task-uri din inertie, sa fim rotita productiva din masinaria capitalista. totusi, nu stim ce facem in mod concret, dar nici nu conteaza. munca e misterioasa si importanta. avem certuri ce n-ar trebui sa existe, despre story points, kpi-uri, target-uri si cat valoreaza fiecare task. ne irosim timpul cu abstractii ce trebuiau sa ne faca viata mai usoara, dar au devenit doar niste termeni inventati de manageri pentru a-si pastra locul de munca. bullshit jobs. sedinte despre sedinte. prezentari pe care nimeni nu le citeste. totul pentru iluzia productivitatii.

rezultatele muncii noastre au fost alienate de noi. nu stim daca ce facem in fiecare zi chiar conteaza sau daca imbunatateste viata vreunui om. deciziile vin de sus si noi doar trebuie sa le implementam in mod religios. lipseste motivatia, interconexiunea umana. vedem doar niste cifre pe ecran despre care nu stim cum sa ne simtim sau cu ce sa le comparam. am devenit niste sisifi izolati care trebuie sa se imagineze fericiti muncind in abstract, insa asta lasa un vid imens in interior. simtim ca lipseste ceva si ca viata noastra nu ar trebui sa fie doar un sir interminabil de task-uri.

atat de mult timp pierdut in care doar ne prefacem ca suntem esentiali si productivi. poate e momentul sa recunoastem ca nimeni nu munceste cu adevarat atatea ore pe saptamana si ca o reducere a numarului lor ar putea chiar sa ne imbunatateasca eficienta. un demers demn de semnat in acest sens e 4 zile de munca. astfel, oamenii au mai mult timp pentru ei insisi si nu mai sunt nevoiti sa se ascunda in spatele unui birou sa se prefaca ca muncesc.

Your so-called boss may own the clock that taunts you from the wall, but, my friends, the hour is yours.

- Ricken Hale, Severance

e un stres latent care nu mereu se materializeaza dar intotdeauna simti anxietatea unui mesaj pe teams/slack. ne ingropam in munca si burnout. ne sunam parintii prea rar. alergand dupa stabilitate si un job bun ne indepartam de ce conteaza cu adevarat: momentele alaturi de cei dragi.

corporatiile ne rapesc timp pretios din viata. petrecem atat de mult timp intr-un loc unde nu vrem sa fim. incepem de la 9, terminam la 5, iar cu tot cu naveta, somn si mancat ajungem la doar cateva ore pe zi pentru noi, in care oricum suntem extenuati de la job pentru a face altceva in afara de scroll pe tiktok si instagram. ne indreptam din ce in ce mai mult spre tehno-feudalismul descris de Yanis Varoufakis.

Îți vezi deja întreaga viață derulată în fața ochilor.
O casă.
Doi copii.
O mașină.
3000 de ieșiri în 10 localuri.
12000 ședințe la lucru.
10 nunți.
20 înmormântări.

Aluneci pe un curcubeu monocrom într-un labirint kafkian.

oricat de mult ai sta peste program si ai vrea sa te faci remarcat, surplusul muncii tale e mult mai mare decat orice promovare sau marire ti se ofera. munca e doar munca. ajungi la 60 de ani, te pensionezi, si dupa ce ai lucrat toata viata realizezi ca prezenta ta e uitata. doar o poza sterila mai atesta faptul ca ai fost acolo.

riposta

corporatiile ne omoara pe interior, dar cum ripostam? pentru inceput, atunci cand mergi la jobul pe care-l urasti doar ca sa-ti platesti facturile nu te simti la fel de motivat ca atunci cand faci ceva de care esti obsedat. nu mai e vorba de bani, demisii, promovari, ci de a face ceva ce te face fericit. paradoxal, asa devii mai productiv si banii vin de la sine atunci cand le aduci oamenilor plusvaloare. asta nu inseamna ca ar trebui sa demisionezi de maine, dar fa-ti timp in mod activ pentru primul lucru la care te gandesti cand vezi obsesie.

dar daca nu am o obsesie?

e perfect normal intr-o lume atat de coplesitoare cu video-uri de genu’ “50 FASTEST Ways To Find Your Purpose In Life (Dream Job / Career / IKIGAI Maxxing Guide)” la tot pasul. incearca toate lucrurile care te intereseaza: scrie, fa muzica, intra live pe youtube, repara masini, construieste obiecte DIY, orice te face implinit si nu-ti da senzatia ca-ti pierzi timpul. distreaza-te. redescopera-te. niciodata nu e prea tarziu pentru un nou inceput.

odata ce ti-ai gasit chemarea urmeaz-o pana la capat. e suficient sa faci minimul necesar la munca (quiet quitting) ca sa ai energie pentru pasiunea ta de dupa program. sau nu, daca nu-ti urasti jobul. dar ajuta sa stii ca viata inseamna mult mai mult decat doar locul de munca. poetii, muzicienii, artistii de maine sunt corporatistii de astazi. Basquiat e acum la h&m, iar Michelangelo face excel-uri.

muncim sa traim sau traim sa muncim?

ambele sunt valide in felul lor, dar as spune ca viata e prea scurta ca sa nu fii macar entuziasmat sa te trezesti dimineata pentru jobul tau, care statistic iti ocupa cea mai mare parte din timp in fiecare zi. nu trebuie sa te supui conventiilor societatii sau dorintelor altora daca simti ca nu mai esti autentic, ca nu ti se potriveste. permite-ti sa-ti traiesti viata cum vrei si sa fii liber. nu trebuie sa te agati din inertie de lucruri care te afecteaza mental.

traim intr-o societate in care cel mai radical lucru e sa spui ca nu vrei un job, o masina sau un credit la banca. asociem un job cu a avea un statut, chiar daca jobul in sine e profund inutil. middle management-ul e platit mult mai bine pentru niste rapoarte decat asistente medicale, profesori sau artisti. ai nevoie de bani ca sa supravietuiesti in sistemul capitalist, dar nu trebuie sa te conformezi si sa te transformi intr-un robot care face doar task-uri ce nu-i aduc implinire. nu trebuie sa te lasi absorbit de rutina si sa uiti cine esti. ne pot lua bonusurile si promovarile dar niciodata timpul, opiniile sau libertatea. e imperativ sa te revolti impotriva sistemului. chiar si prin acte mici in fiecare zi.

acum, daca ma scuzati, am de terminat un task de la corporatie…